În lanț eu îl pun după EQ și compresor: boost-ul care deschide sunetele pline le ascute și pe S-uri. În ordinea de lucru îl pornești întâi, provizoriu, ca să scapi de iluzia S-urilor. Apoi refaci EQ-ul și abia la final îi reglezi fin threshold-ul, pe vocea deja deschisă.
Eu pornesc de la 30 ms pe kick, snare și tomuri, ca să las pleznitul să treacă. E punct de plecare, nu regulă: dacă sample-ul e deja pleznit, nu-ți mai trebuie. La 0-2 ms compresorul prinde și pleznitul, iar toba iese netezită, cu mai puțin punch.
Pe boxe fiecare ureche aude ambele boxe și camera; în căști fiecare ureche aude un singur canal, fără cameră. În căști imaginea stă în cap și e mai lată. Reverbul și detaliile se aud mai clar, iar basul nu-l simți în corp cum îl simți din boxe. Balanța o confirmi pe boxe, cu o referință la volum egal.
Nu există un preset care să meargă pe orice voce. Setările lui sunt făcute pe altă voce, alt microfon, altă cameră și altă piesă; pe vocea ta le verifici, nu le copiezi. Ce se transferă e înțelegerea: ce face fiecare setare și comparația cu o referință, la volum egal.
Un motiv poate fi faza: instrumentele care împart aceleași frecvențe se pot anula parțial când sunt afară din fază. O pistă singură n-are cu cine să se anuleze, iar în solo nu auzi relația cu restul. Eu verific faza la începutul mixului, înainte de EQ: inversez faza pe una dintre surse și ascult în mix.
La volum egal și pe aceeași frază: pornit și oprit trebuie să sune la fel de tare. Reglajul îl cauți pe limiterul tău; la curs îl arăt pe L2 și pe FabFilter. Altfel compari volume, nu ce face limiterul.
Eu nu îl calculez. Formula 60.000 împărțit la BPM e corectă la delay, la release nu-mi spune nimic. Valoarea de pe buton e o tendință, nu o durată. Timpul real până când compresia ajunge aproape de zero depinde de cât comprimi, de raportul de compresie și de curba de release. Pornesc de la 50-100 ms pentru release scurt sau 200-600 ms pentru lung și mă uit la bara de gain reduction.
La același threshold, rația mișcă și ea cantitatea: între 2:1 și 8:1, diferența poate fi de doar 1 dB. Cantitatea o dozezi din threshold: cu cât îl cobori, cu atât comprimi mai mult. Cu threshold-ul sus, unde compresorul nu mai lucrează, rația singură nu comprimă nimic, oricât ai urca-o.
Eu pornesc mixul cu masterul la aproximativ -6 dB: echilibrez rapid volumele, apoi trag toate faderele împreună până acolo. În experiența mea, e și nivelul la care studiourile de mastering îți cer să le trimiți piesa; cerința exactă o verifici la studioul tău. Nu e volumul final al piesei; pe ăla îl dă masteringul.
Nu e obligatoriu. -14 e ținta setării Normal a Spotify, cu normalizarea pornită, la o piesă redată singură. Masterele mai tari le dă mai încet; pe cele mai încete le ridică doar cât permit vârfurile. Pentru streaming, eu masterizez la -14 integrated, cu true peak sub -1. Pentru radio sau evenimente, referința sunt hiturile anului din genul tău.
În exemplele publice găsite, de la 0 lei, pe YouTube, la aproximativ 10.000 de lei, la un curs intensiv fizic. Pe oră, variantele cu profesor merg de la aproximativ 57 la 250 de lei. Diferența reală e dacă cineva îți ascultă piesa și dacă ai pe cine întreba între lecții.
În metoda mea, reverbul singur nu duce vocea în spate, doar îi adaugă spațiu în jur. Dacă vocea e stereo și lată, întâi o îngustezi. Apoi îi tai înaltele cu un hi-cut. Abia la final lucrezi reverbul, cu reflexiile târzii mai tari decât cele timpurii.
În contextul piesei. Pe solo auzi sample-ul, nu relația lui cu restul. Alege 2-3 candidați, pune-i pe rând în piesă și păstrează-l pe cel care stă bine în mix.
Nu în timp ce piesa cântă. Alegi setarea în liniște, dai play și compari variante discrete: 4 dB față de 5, nu un buton mișcat continuu. Urechea obosește în minute și nu mai separă procesarea de interpretare.