Ai citit că release-ul se calculează după tempo: 60.000 împărțit la BPM, bătăile pe minut. La 90 BPM ies 666 ms pentru o pătrime și 333 pentru o optime, deci pui 333. Ai pus. Și a doua și a treia notă de bas ies mai mici decât prima.
Release-ul nu e timpul în care compresorul se oprește, e timpul în care ar vrea să se oprească. Îl alegi după ce vrei de la notă și îl verifici pe bara de gain reduction, nu în tabel.
Submarinul
Așa explic la curs. Threshold-ul e suprafața mării. Bara portocalie din gain reduction meter e un submarin. Când un vârf trece peste threshold, submarinul se scufundă: compresorul lucrează. Când vârful a trecut, submarinul încearcă să urce înapoi la suprafață. Timpul de urcare e release-ul.
Cât timp submarinul nu e încă la suprafață, ai compresie reziduală. Dacă a doua notă vine când el e încă la 3 dB adâncime, nota aia pornește cu o reducere deja activă, care îi apasă începutul. În analogia asta, a treia primește ce e al ei plus ce a rămas de la primele două. Unele instrumente trăiesc din pleznit: kick, snare, notele lovite pe bas, notele ciupite pe chitară. Acolo, compresia reziduală îți mănâncă începutul notei. Nota a doua, a treia și a patra ies mai mici decât prima.
De ce cifra de pe buton nu e o durată
Submarinul nu urcă instant. Și dacă mărești cantitatea de compresie, adică bagi threshold-ul mai jos, se scufundă mai adânc și urcă mai greu. Butonul de release nu l-ai atins. Aceeași cifră pe buton, alt timp real. De asta, de câte ori muți threshold-ul, verifici din nou release-ul.
Apoi curba. Majoritatea compresoarelor vechi, 1176, LA-2A, SSL, și multe dintre cele digitale nu au curbă liniară: viteza cu care revine compresorul se schimbă pe parcurs. În demonstrația de la curs, un release afișat de 258 ms a însemnat aproape o secundă măsurată. N-am schimbat decât modul de release, de pe electro pe opto, cele două moduri ale compresorului; opto lasă coada mult mai lungă. De 3-4 ori mai mult decât arăta parametrul.
Dacă cifra de pe buton nu garantează o durată, eu nu calculez nimic pe ea. Formula 60.000 împărțit la BPM nu e greșită în sine: la delay e exact metoda corectă, acolo timpul setat chiar e durata dintre repetiții. La release de compresor, cum spun la curs, e o prostie. Tabelele cu release după tempo circulă de vreo 20 de ani prin tutoriale. Sunt o capcană pentru cine vrea o regulă simplă acolo unde regula simplă nu există.
Scurt și lung: două decizii, nu una mai bună
Release scurt înseamnă 50-100 ms. Nu e o convenție nouă: compresoarele clasice nici nu coboară practic sub zona asta. Scala lui 1176 începe de la 50 ms, la Tube-Tech CL 1B la fel, la SSL Channel de la 100.
Release-ul scurt face două lucruri bune. Uniformizează mai bine: compresorul revine între note, fiecare notă e tratată pentru ea. Și deschide natural sunetul: turtește corpul notei, iar începutul, care are des un click cu înalte, iese în față după ce compensezi volumul. Cu o condiție: începutul sau coada să fie deja deschise. Nu adaugi înalte, le scoți în față pe cele care sunt.
Sub 40 ms devine riscant: cam în jumătate din cazuri strică sunetul. Submarinul sare din apă ca un delfin, turtește doar începutul fiecărei note, și după compensarea volumului fiecare notă sună „încet-TARE”, fără nicio curgere ritmică. Ăsta e pumping-ul, și nu e sidechain-ul pe kick și bas, unde kick-ul comandă compresorul basului cu scop. A doua problemă e wave-cutting-ul: la release foarte scurt, compresorul prinde un vârf și îl ratează pe următorul. Așa arăt la curs, cu forma de undă mărită pe ecran: vârfurile tăiate pot ieși rescrise cu unghiuri de 90 de grade, care fac clicuri mici. Uneori nu le auzi. Alteori termini mixul și auzi ceva ciudat în spate: sutele de clicuri adunate. Nu e clipping, e cutting.
Release lung înseamnă 200-600 ms. Peste 600 e de obicei inutil, poate cu excepția tempourilor foarte mici, a pieselor blues sau a doinelor lente. Release-ul lung face și el două lucruri. Netezește sunetele ascuțite: zgârietura de la nota următoare e încă sub compresie când ajunge. Și ține zgomotul de fond mai jos între note. Nu e gate: nu omoară zgomotul, doar îl ține jos.
Cum îl setezi, în 4 pași
- Hotărăște ce vrei de la instrument, înainte să atingi butonul. Note egale între ele și sunet mai deschis: release scurt. Sunet mai neted, zgomot mai jos între note: release lung. Atacul și release-ul decid împreună ce parte din notă accentuezi; despre atac am scris în articolul despre tobele care sună moale.
- Pornește de la un reper, nu de la tabel. Scurt: 50-100 ms. Lung: 200-600 ms. Sunt puncte de plecare, nu setări.
- Uită-te la bara de gain reduction, nu la cifră. Bara îți arată comportamentul real. Când vrei note egale, submarinul trebuie să ajungă aproape la suprafață înainte de nota următoare. Dacă rămâne jos, notele se adună una peste alta. De câte ori muți threshold-ul, te uiți din nou.
- Pe canale individuale, eu lucrez cu release manual, nu auto. Tu vrei ceva anume de la compresor; auto-release-ul decide după durata notei, fără să știe ce vrei tu. Rar, pe loop-uri de tobe, fragmente repetate, sau pe master, poate fi acceptabil.
Testul pe care îl faci singur
Ia un instrument cu note dese și articulație clară, un bas cu note lovite sau un kick. Pune compresorul să lucreze pe fiecare notă: bara de gain reduction trebuie să se miște la fiecare, altfel compari două setări fără efect. Cu release-ul la 333 ms, valoarea din tabel, ascultă notele a doua, a treia și a patra față de prima. Apoi, cu toate celelalte setări neschimbate, pune 60-80 ms și ascultă același pasaj, la același volum, potrivit după ureche. Setarea o alegi în liniște, apoi dai play; de ce, am scris în articolul despre cea mai mare greșeală din mix. Pe urmă lasă release-ul unde e și coboară doar threshold-ul. Urmărește bara: revine mai încet, deși cifra de release e aceeași. Asta e tot articolul, văzut pe meter.
Data viitoare când cauți release-ul în tabel, uită-te în schimb la bara de gain reduction. Ea îți arată cum lucrează compresorul cu adevărat.